Scurgerea a 60 de ani de la absolvirea Facultatii de Medicina îti ofera posibilitatea unei ample priviri retrospective asupra modului de desfasurare a actului medical în ultima jumatate de secol. Îmi amintesc astfel vizitele profesorului sef de clinica, înconjurat de asistentii sai si de studenti, la patul bolnavului si privirea aproape pioasa a ochilor acestuia la vorbele si comportamentul sefului de scoala. Mai tarziu, dupa absolvire, în anii petrecuti în mediul rural, medicul se bucura de respect, iar tratamentul si sfaturile îi erau respectate cu recunostinta si rasplatite cum puteau de cei pe care îi aveau în grija.

Cum a fost posibil ca, dupa cateva zeci de ani, comportamentul bolnavului fata de medic sa se schimbe radical (evident, fara a absolutiza)? Pentru a studia aceasta radicala modificare a comportamentului pacientilor fata de medic, Fundatia Colegiului Medicilor din Municipiul Bucuresti a initiat un studiu privind expunerea la agresiune a medicilor din Capitala (unde lucreaza aproape o treime din totalul medicilor din Romania). Studiul-pilot, realizat în unitatile medicale bucurestene care au servicii de urgenta, s-a bazat pe raspunsurile furnizate prin intermediul unor chestionare de opinie, completate de medici din 21 de spitale. Studiul a urmarit sa identifice experientele medicilor bucuresteni privind frecventa si gravitatea actelor de agresiune (verbale si fizice), mecanismele acestora si motivatia comitentilor, precum si consecintele si impactul asupra personalului medical si sistemului de sanatate. Prin intermediul chestionarului, au fost, de asemenea, solicitate sugestiile medicilor privind posibila remediere a situatiilor de natura a vicia grav relatia medic-pacient, modul cum pot fi stapanite si gestionate aceste manifestari în cadrul sistemului public de sanatate.

La studiu au participat 21 de spitale bucurestene cu servicii de urgenta, precum si Serviciul de Ambulanta Bucuresti. Chestionarul la care au fost chemati sa raspunda medicii a cuprins 23 de întrebari, unele cu raspunsuri închise, altele deschise. Concluziile studiului, rezultate în urma prelucrarii si interpretarii raspunsurilor, vor fi publicate integral în luna martie, cand Fundatia va organiza si o dezbatere. Dorim sa prezentam în acest cadru cateva dintre concluziile acestei cercetari, tocmai pentru a pune în discutie schimbarile de comportament si atitudini din ultimii ani, dar si consecintele acestora asupra medicilor si serviciilor de sanatate furnizate.

La întrebarea: „Cat de frecvent va confruntati cu atitudini agresive ale pacientilor sau ale însotitorilor acestora?" (cu cinci variante de raspuns prestabilite), 22% au declarat ca se confrunta frecvent, 36% uneori, 19% rar, 19% foarte rar si doar 3% niciodata.

Participantii la cercetare au fost, de asemenea, solicitati sa descrie tipul de agresiune cu care s-au confruntat în timpul programului de lucru pe parcursul ultimilor patru ani; 85% au declarat ca s-au confruntat cu agresiuni verbale si 10% cu agresiuni fizice. Dintre specialitatile medicale în care s-au produs aceste agresiuni fizice, amintim medicina de urgenta, cu cele mai multe dintre incidente - 34%, psihiatria 29%, chirurgia plastica si reparatorie 9%, respectiv cate 3,6% în cardiologie, medicina interna si terapie intensiva si, la niveluri mai mici, în celelalte specialitati din cele 39 în care activeaza medicii participanti.

Participantii au fost întrebati daca au cunostinta despre acte de violenta fizica suferite de colegi de serviciu sau de breasla; mai mult de jumatate au raspuns pozitiv. În ceea ce priveste aprecierile asupra evolutiei în timp a frecventei agresiunilor, opiniile potrivit carora violenta este în crestere prevaleaza.

La solicitarea de a încadra tipul agresiunii cu care s-au confruntat (întrebare cu sase variante de raspuns multiplu prestabilit si posibilitatea de a descrie forma de agresare, daca aceasta nu se regaseste între cele existente în chestionar), 62% au raspuns ca s-au confruntat cu agresiuni verbale sub forma de injurii, 67% s-au confruntat cu agresiuni verbale sub forma de amenintari, 6,8% au suferit lovituri si/sau raniri, 25% intrare cu forta în cabinet, 1,9% hartuire sexuala si 1,5% o alta forma de agresare (descrisa de respondenti).

Studiul investigheaza incidenta producerii actelor de agresiune si în functie de intervalul zilei, respectiv al saptamanii. Opiniile arata ca nu s-au observat diferentieri substantiale în functie de ora din zi, desi cei mai multi apreciaza ca ele au loc cu precadere la orele serii, iar cele mai multe agresiuni se produc în timpul zilelor obisnuite de lucru ale saptamanii si mai putin în weekend sau în zilele de sarbatori legale.

Trei sferturi din respondenti au declarat ca în unitatea în care îsi desfasoara activitatea exista un serviciu de interventie în cazul unor incidente care genereaza agresiuni la adresa personalului sanitar, dar unii medici au dorit sa precizeze ca sistemul existent este ineficient pentru interventii, limitandu-se la servicii de paza. În cazul în care sunt solicitati, angajatii serviciului refuza sa intervina, declinandu-si competenta, iar cei aflati în dificultate sunt îndrumati sa apeleze la politie si jandarmerie.

Cine sunt agresorii medicilor? Din experientele relatate de medicii care au participat la cercetare, au fost indicati însotitorii bolnavilor ca exercitand agresiunea în 78% din cazuri; 46% din acestea au fost comise chiar de pacienti.

Studiul investigheaza motivatia declarata a agresorului care a cauzat incidentul (sapte variante de raspunsuri multiple si o întrebare deschisa în cazul existentei altei motivatii decat cele prevazute în chestionar). Respondentii au apreciat ca timpul de asteptare este cel mai adesea cauza nemultumirii pacientilor sau însotitorilor acestora (53% din cazuri); 28,5% considera ca nemultumirea pacientilor sau a însotitorilor acestora este aparent fara motiv; alte posibile motivatii vizeaza nemultumire fata de diagnostic (18,7%) sau fata de consultatie (18%), refuzul de a prescrie un anume medicament (8,9%), refuzul acordarii concediului medical (4,4%) si refuzul sau imposibilitatea internarii, consemnat de 6,5% din medicii care au suportat agresiuni (fig. 1). Internarea a fost refuzata atunci cand cazul nu era urgenta medicala, din lipsa de locuri, din lipsa unor documente necesare efectuarii internarii ori ca refuz de a continua spitalizarea peste durata limita admisa de casa de asigurari de sanatate.

O cauza importanta, de natura a provoca nemultumiri din partea pacientilor, este lipsa de comunicare sau comunicarea deficitara cu pacientii si însotitorii. O autoevaluare privind comunicarea cu pacientii a fost solicitata medicilor care au participat la cercetare; 66% apreciaza aceasta comunicare ca fiind buna, chiar excelenta 27%, satisfacatoare 5,7% si doar 0,7% apreciaza ca uneori lasa de dorit.

Un aspect important relevat de cercetarea întreprinsa îl reprezinta subraportarea incidentelor (de natura diferita). Incidente neraportate reclama 48% din cei care s-au confruntat cu agresiuni (atat fizice, cat si verbale, de natura diferita). Din cei 460 de medici care s-au confruntat cu o forma de agresiune, circa jumatate au raportat aceste incidente conducerii (51%, reprezentand 43,4% din numarul total al recelor intervievati). Jumatate din cei chestionati au declarat ca unitatea medicala în care îsi desfasoara activitatea nu are mecanisme de raportare si evidenta a incidentelor. Mai grava este subraportarea agresiunilor fizice: doar 26 de medici din cei 55 care au consemnat ca au fost agresati fizic (în total declarand 176 de agresiuni) s-au adresat politiei pentru a raporta un incident de agresiune fizica (47,3 % din cazuri).

Studiul face o radiografie si aduce la cunostinta publica o analiza a impactului acestor agresiuni asupra celor implicati (fig. 2). Raspunsurile primite acopera nu doar impactul asupra sanatatii fizice, semnalat de 7,6% din respondenti, sau impactul negativ asupra familiei si calitatii vietii, indicat de 15,7%; 36,8% din participanti sunt marcati de stres psihologic si epuizare, iar 14,6% reclama anxietate si/sau depresie.

Cercetarea a solicitat opinii deschise ale medicilor privind modul de rezolvare a situatiilor conflictuale, iar respondentii considera ca de rezolvarea situatiilor de acest gen ar trebui sa se ocupe preponderent un serviciu de paza si protectie. Firmele angajate ar trebui sa fie cu adevarat functionale si sa se implice eficient în rezolvarea conflictelor. În prezent, în unele spitale, reprezentantii firmelor respective îsi declina competenta, medicul fiind cel chemat sa aplaneze conflictul sau sa se adreseze politiei. De altfel, politia si jandarmeria sunt vazute ca avand un rol esential, în egala masura cu conducerea manageriala a unitatii, inclusiv prin afisarea masurilor care se pot lua în asemenea situatii si asigurand efectiv protectia muncii personalului. Un numar semnificativ de respondenti recomanda desemnarea unei echipe sau a unui personal specializat, eventual înfiintarea unui serviciu specializat din cadrul unitatii sanitare, care sa fie abilitat de conducere (incluzand în fisa postului asistent social, sociolog, psiholog) în rezolvarea conflictelor si negociere.

Se apreciaza ca Ministerul Sanatatii are responsabilitatea alocarii unei finantari corespunzatoare a sistemului, asigurand mai multe posturi pentru personalul medical si o salarizare corespunzatoare a acestora si, implicit, calitatea serviciilor medicale asteptate de pacienti (inclusiv reducerea numarului de pacienti si consultatii care revin unui medic, mai ales în serviciile de urgenta). Împreuna cu Parlamentul, ministerul de resort ar trebui sa clarifice legislatia, pentru a asigura protectia personalului medical. Medicii participanti la studiu solicita existenta unui protocol pentru astfel de situatii si proceduri clare atat pentru personal, cat si pentru pacienti.

Medicii accentueaza rolul esential al mass-mediei si solicita acesteia o mai mare implicare si programe dedicate educarii beneficiarilor de servicii de sanatate cu privire la drepturile si obligatiile pe care le au în baza contractului de asigurare încheiat. Este necesar sa înceteze campaniile de denigrare constanta a profesiei medicale în ansamblu, publicitatea negativa, prezentarea unor informatii înainte ca acestea sa fie verificate si a unor cazuri de malpraxis carora li se confera caracter de generalitate. Prea putine sunt informatiile care sa reflecte succesele practicii medicale din tara noastra, realizate în pofida conditiilor deficitare în care se desfasoara munca personalului medical, uneori chiar în conditii eroice. Tocmai aceste conditii, adesea neprielnice desfasurarii în bune conditii a actului medical, sunt una din cauzele cresterii nemultumirii pacientilor si o consecinta directa a expunerii la agresiune a personalului medical.

Colegiul Medicilor Bucuresti, prin Departamentul de jurisdictie profesionala, are în permanenta în vedere schimbarea imaginii si a perceptiei publice privind activitatea medicilor în societate, sanctionarea disciplinara în cazurile de eroare sau abatere de la conduita profesionala, deficientele aparute în comunicarea medic-pacient.

Se impune în continuare implicarea mai activa si mai eficienta a Colegiului în cazul unor evenimente relatate partinitor doar pentru a produce o mai mare audienta. Principiul audiatur et altera pars trebuie sa primeze în toate cazurile în care mass-media prezinta unele cazuri de malpraxis, concomitent cu prezentarea cazurilor de agresiune asupra personalului medical. Nu în ultimul rand, consideram importanta adoptarea unor clarificari legislative, a unor proceduri clare si eficiente de protectie a personalului medical, inclusiv prin reprezentarea în instanta de un avocat din partea angajatorului si aplicarea efectiva a legii în cazul pacientilor agresivi.

 

Autori: Prof. dr. Vladimir BELIŞ , Georgeta Elisabeta IONESCU

 

Sursa: www.viata-medicala.ro