Manageri in sistemul medical

porunci pentru manageriAvedis Donabedian, cel care a elaborat cunoscutul „model Donabedian", marcand începutul preocuparii pentru studiul calitatii sistemelor medicale, ar fi zis, pe patul de moarte, ca „secretul calitatii este iubirea, iubirea pentru pacienti si pentru profesie" si ca de la iubire trebuie pornite orice reforme si eforturi de ameliorare a sistemelor medicale. Cel putin asa este citat de psihiatrul Steven Moffic, specialist în burnout medical si proaspat primitor al „premiului administrativ" din partea American Psychiatry Association (APA), dupa cum aflam din numarul cel mai recent al oficiosului APA, Psychiatric News. Premiul e acordat anual de APA, din 1983, celor care aduc cele mai importante contributii la progresul si studiul managementului sistemelor de sanatate mintala. În treacat fie spus, termenul „administratie" folosit în sistemul american mi se pare mai potrivit în context sanitar decat cel de „management" de la noi, reminiscent al marilor corporatii de afaceri asa cum sunt ele descrie în cartile lui Peter Drucker, de exemplu. Printre altele, doctorul Moffic a contribuit la elaborarea ghidului deontologic oficial al administratorilor de clinici psihiatrice, adoptat în 2000.


Pentru Moffic, sindromul de burnout este o problema a sistemelor, nu a indivizilor. Cu alte cuvinte, daca un medic sufera de burnout, managerul sistemului poarta principala responsabilitate. Acest lucru trebuie sa ne atraga atentia pentru ca, în Romania, întregul sistem sufera de burnout. El e mai curand un fenomen social autonom, mai amplu decat simpla suma a suferintelor individuale, astfel încat imaginea medicului sau a asistentului obosit, revoltat, drenat afectiv pana la cinism, dezorientat, fara perspective, a devenit un rol care nu surprinde pe nimeni si pe care îl jucam cu totii, cu naturalete, mai rar sau mai des, iar entuziasmul si motivatia sunt privite mai curand cu suspiciune de colegi si de opinia publica.

Iar solutia pe care Moffic o propune managerilor de sistem pentru prevenirea si tratarea burnoutului este în acelasi timp deontologica si afectiva: iubirea ca prima directiva etica. Daca vi se pare absurd sau caraghios, Moffic e primul care recunoaste ca, la prima vedere, asa e. Daca asa vi se pare, adaug eu, s-ar putea sa suferiti deja de burnout. Sunt deja decenii de cand empatia este studiata si promovata în practica si sistemele medicale, dupa aproape un secol în care empatia era descurajata în randul medicilor, pentru ca ar trebui sa fim „la toate reci" ca sa facem fata. Pasul conceptual la o „iubire etica" nu e atat de mare. La urma urmelor, iubirea nu e doar instinct de atasament, ci un fenomen complex si evoluat, o marca a superioritatii spirituale în majoritatea codurilor morale cunoscute. si nu trebuie sa ne fie rusine sa recunoastem ca, în majoritate, ne iubim meseria la bine si la rau: asta e de fapt diferenta între job si vocatie, de care tot vorbim în paginile acestea. De ce le-am cere mai putin managerilor nostri? De ce am persista în mitul managerului psihopatoid, în prejudecata conform careia managerii sunt cei care îsi asuma „treaba murdara", cea care ramane de facut cand orice generozitate sau emotie e scoasa din ecuatie si raman doar banii publici sau ai actionarilor? La urma urmelor, nu e medicul un manager la randul lui? De ce ar fi diferit pentru un sef de sectie, director de spital sau ministru?

Daca va întrebati cum se poate aplica „iubirea etica" în managementul burnoutului, Moffic ofera o lista de percepte în acest scop. Printre altele, e vorba de monitorizarea sindromului de burnout (cu alte cuvinte, sa cauti activ suferinta în randurile subalternilor), dimensionarea adecvata a productivitatii (sa întelegi ca profitul financiar nu poate fi primul obiectiv în medicina), împuternicirea si implicarea personalului în decizii (si compasiune pentru personal în cazul deciziilor care nu pot fi controlate), obligatia administratorilor/managerilor de a avea o activitate clinica pentru a fi în stare de empatie pentru cei pe care îi coordoneaza, stimularea dezvoltarii profesionale (ceea ce înseamna si despartirea demna si încurajatoare de cei care parasesc sistemul pentru a nu se plafona), stabilirea unui mediu sigur din toate punctele de vedere, concentrarea pe punctele forte si pe succese mai curand decat pe slabiciuni si esecuri. În spatele tuturor acestora trebuie sa se afle motivatia afectiva, care nu e întotdeauna la îndemana, dar iubirea, spre deosebire de simplul atasament, e ceva ce se si învata.

De ce sa înveti sa iubesti ceea ce faci? Pentru ca, pana la urma, toti avem nevoie de un sens în viata. Chiar si managerii. E ceea ce ramane cand treci dincolo de patul de moarte: nu ma mira asadar ca rascrucea mortii e locul în care doctorul Donabedian si-a enuntat concluzia. Sindromul de burnout e atunci cand ajungi la concluzia ca ce faci tu nu are sens. Ca traiesti degeaba.

Pe de alta parte, sa privim din nou sistemul romanesc de sanatate sau orice bucatica din el, de la Leviathanul spitalicesc universitar din Capitala la orice spital amarat dintr-o provincie depopulata. Cum începi sa iubesti asa ceva? Ce fel de inima îti trebuie ca sa nu-ti faci bagajele si sa nu fugi?

 

Autor: Dr. Vlad STROESCU

 

Sursa: viata-medicala.ro